Peripetiile lui Stefan in tara cazacilor

Se intampla intr-o seara speciala, in anul 2010, pe la mijlocul lui brumar..  stiti voi, acum vreo trei-patru saptamani in urma, in casa lui Stefanut, unde bagajele zaceau pe podea gata sa fie transportate in masina,  pentru importanta calatorie in tara cazacilor (Ucraina). In timp ce alergam sa pun la punct lucrurile prin casa, Stefanut al meu se juca in bucatarie cu conservele Negrutei, cateaua noastra. 9 la numar. ok. Fiind sigilate, l-am lasat si nu am considerat a fi un pericol, el neputand sa le desfaca si sa-si ia cina din vreuna.  Fug intr-o camera sa mai aranjez cate ceva, cand ma intorc Stefi pusese 3 conserve una peste alta, intr-un mic turnulet. Wow!, zic. Ce frumos construiesti! … si ma intorc cu spatele sa spal vreo doua vase. Deodata aud „mama?” si de bucurie (ca nu demult a inceput sa ma strige asa) ma intorc si ce-mi vad ochii. Toate cele 9 conserve (cam de 20 cm inaltime una) stateau intr-un echilibru perfect, aranjate identic in turn de catre minunatul meu fiu. Las vasele si il iau la pupat si felicitat, nevenindu-mi sa cred ochilor! Il strigam impreuna si pe tata care se opreste din caratul bagajelor ca sa pupe „micul lui inginer constructor” si sa-i faca poze cu primul lui proiect ever. Bravo, Stefanut! Ne-ai facut o surpriza placuta chiar inainte de plecare. Te iubim!

Bineinteles ca a fost „problema” cand a trebuit sa lasam turnuletul acolo si sa plecam . Insa, i-am explicat ca ne vom intoarce curand si vom continua sa construim (o mica minciunica nevinovata)…

..si-am plecaaaaaat! Dupa un drum de o noapte cu masina, timp in care Stefi a fost mai intelegator si mai cuminte ca pana acum,  s-a jucat pana a adormit, pot spune ca a fost apt din prima zi sa impresioneze (cu atata energie cata avea) pe cei ce l-au cantarit, masurat si examinat. Din mai si pana acum a mai pus 7 cm in inaltime, greutatea ramanand cam aceeasi. In plus, si-a imbogatit vocabularul si „curajul” de a numi lucrurile si persoanele.  In felul si pe limbajul lui, bineinteles. In mare, vreau sa spun ca echipa de doctori si terapeuti a fost placut surprinsa de Stefan si de progresul lui mental. Caci, dupa cum spunea chiar profesorul Koziavkyn in prima noastra sedinta acolo, cand organismul nu prea mai are ce recupera fizic, trece la imbunatatirea intelectului. Si Stefi este, spre bucuria noastra si a celor dragi, in faza aceasta. Mai receptiv si mai independent, la unele proceduri le arata el terapeutilor ce trebuie facut, spre deliciul acestora! Si asta e un semn f bun. La clinica ucraineana, avand acelasi program mereu si fiind in acelasi mediu, de la o terapie la alta ne putem da seama mult mai bine de progres. Iar fata de sedinta din mai s-au vazut multe imbunatatiri si pe plan fizic si pe  plan mental. Si asta datorita si terapiei de aici, din tara. Deci, asa vom continua cu recuperarea, caci e o formula norocoasa!

Dar sa revenim la peripetii.. ziua de 24 a lui brumar a fost o zi speciala. La multi ani, tata! La multi ani, Raul! Toata ziulica i-am cantat impreuna la multi ani (ta-tu-taaaaa, in limbajul lui Stefan), sfidand total comesenii ce cascau gura la noi, oricum neintelegand ce „miorlaim” noi acolo.., iar la desertul de seara am incropit un tortulet din bezele, cu lumanare rosie si aprinsa!.. pe care a stins-o tata, in timp ce-si punea dorinta. Cred ca a fost ceva legat de echipa lui de fotbal favorita, Steaua… caci seara, la revenirea in camera, dupa ce ne-am felicitat si cu celelelate familii de romani la locul de joaca, Stefi ne surprinde iar. Foarte hotarat ia tricoul de stelist al lui Raul si se straduieste sa-l puna pe el. Cu greu reuseste si, tare mandru de reusita lui, face asa cateva ture prin camera, strigandu-l si incantandu-l pe „tatha” la maxim. Ar fi putut lua la fel de bine tricoul cu Ramnstein sau vreunul simplu, insa nu, el s-a hotarat sa-i faca un cadou special tatalui si s-a costumat intr-un mic stelist.. dragut foc!

Tot in perioada asta, mai precis pe 28 nov, am serbat cei 4 ani si jumatate ai lui Franzel. Cu aceeasi lumanarica rosie si aprinsa, insa de data asta a stins-o chiar piticul, sufland cu incredere in ea. Nu a lipsit deja traditionalul „la multi ani”, echivalent cu „ta-tu-ta”!! Cine sa traiasca? Steeefi sa traiasca! La multi ani, strumfule!

Va promisesem povestea „duminca la caluti” si inca nu am apucat sa o scriu, asa ca restul postului va fi despre asta in intregime😀

Cu sufletul la gura si cu nasul rosu de frig, piticul nostru merge repejor pe aleea catre parc din centrul Truskavets-ului, cascand ochisorii lui dupa vreo urma de calut. Insa nu era nici urma de ei. Asa ca ne straduim noi parintii sa-l mai pacalim, sa-l ducem mai intai la porumbei, pana or aparea si caii in parc.  Cerand din cand in cand in brate, dar neprimind decat refuzul nostru, Stefanut a mers  pe piciorusele lui o buna bucata de drum, pana in zona porumbeilor. Atat i-a trebuit, sa-i vada. Atat le-a trebuit si porumbeilor, ca au zburat in copac deindata ce Stefi si-a facut simtita prezenta printre ei (urale de bucurie si alergaturi). Insa si-a dat seama ca ii sperie si ne-a lasat sa ii ademenim cu firimituri de covrigi.  Dupa cateva incercari, jduf! a prins tata un porumbel si Stefi n-a mai putut de bucurie! L-a mangaiat, pupat, alintat.. ce nu i-a facut.. apoi vroia sa-l tina el in ale lui manute insa  porumbelul zbrrrrrrr, zbura imedait cum prinse ocazia! trei sau patru a reusit tati sa mai prinda si cu toti s-a comportat Stefanut la fel. Pana cand s-au plictisit porumbeii de jumulit si s-au retras in copacul lor de odihna. Asa ca am plecat si noi inapoi spre zona calutilor. care sosira intre timp, in numar de cinci. Trei cai si doi ponei. Bucurie mare pe capul lui Stefanut cand si-a vazut caii lui multindragiti. Pe toti i-a calarit si nu numai in ziua respectiva, ci trei zile! A inceput cu poneii, intr-un ritm mai lent, de incalzire, apoi a trecut la caii mari si frumos impodobiti.  Mandru tare si foarte incantat, Stefan cel Mic era asa de maaaaaaaaaare calare! Vorbea cu ei, ne explica noua ca el e acolo sus si ca ii place mult. Ne arata masini, case, oameni, de la inaltimea lui, de parca abia atunci le descoperise prima data! Deh, el era om mare acum… Si chiar ca un om mare se si tine in sa, spatele drept, privirea inainte, nasul pe sus si cu fraul calului in maini. Calaret innascut, ce mai.. Atragea privirile celor din jur si provoca instantaneu zambete trecatorilor. Mai mangaia calutul pe cap, ii mai dadea o palmuta pe spate, asa cum vazuse el la stapan, apoi se indrepta in sa si isi afisa fata de mandru mic si smecher, calare!

Dar nu va mai spun ca pe un cal s-a urcat si tata (sarmanul cal),  care l-a luat pe pitic in brate si astfel s-au bucurat de 10 min de calarie.  Ei, nu calul! :p

In alta zi am alergat dupa proceduri sa prindem calutii, insa nu erau😦 In schimb, am gasit caleasca trasa de ponei. Buuuna si asta. Ne-am urcat in caleasca si am plecat hopa-tropa pe aleile parcului. Stefi mana poneiul si ii dadea indicatii pretioase, doar de el intelese (sau poate cine stie, si de ponei :p). Dupa o plimbare de-asta, aveam nasul si mainile bocna, ne-am retras spre camera noastra, spre dezamagirea piticului….

… care a mai prins o seara de calarie un pic inaintea plecarii. De doua ori pe ponei si o data pe calul pe care de fiecare data il calareste. De data asta era gatit tare si el si stapana! Si cu asta s-a incheiat si seria de caluti de data asta.. urmeaza sa-l vizitam acasa pe poneiul Zorro, abia asteptam!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s